Nu mica fantasmă ecologică e, în fond, noua religie de astăzi, ci, global, economia. Economia a trecut de la statutul de ştiinţă la cel de religie. Se aşteaptă de la ea toate soluţiile, şi ea se precipită să le dea. La patruzeci de ani o dată te aruncă într-o criză profundă; cei chemaţi să o rezolve sunt tot preoţii ei. Se prezintă, ca orice religie, drept soluţie universală la toate problemele; de câte ori apare un contencios, în politică, societate, cultură etc., eşti trimis la eficacitatea pieţei. Toate problemele lumii sunt văzute sub raporturi de piaţă, financiare, de cerere şi ofertă – până şi iluziile, până şi sexul. O sminteală care atinge toate viziunile politice, de dreapta sau de stânga; sunt douăzeci de ani de când ‘oamenii politici’ fac, intimidaţi, doi paşi înapoi şi-i lasă loc economistului. După căderea comunismului şi promisiunea unei îmbogăţiri generale în Est ca şi în Vest, a ‘creşterii’ economice obsesive, nu avem azi decât un surplus de inegalitate (sexuală y compris). Lucrurile evident nu merg; totuşi piaţa e singurul totem la care societăţile noastre se închină. Nemiloasă cu cei slabi, tolerantă cu cei puternici, grijulie să nu aplice regulile pieţei pentru ea însăşi, e aspră cu ceilalţi în timp ce pentru agenţii ei distribuiţi în castă patronală are mereu o plasă de siguranţă. Evident, bogaţii au dispreţuit întotdeauna, aristocratic, munca. Acum însă o fac şi săracii. Fenomen cu adevărat nou: oamenii au început să nu mai creadă în valoarea lucrului pe care-l fac. Vor cât mai puţine ore de lucru şi cât mai multe de loisir şi vacanţe; nu visează decât un bilet de loterie care să-i scape pentru totdeauna de raportul ăsta. În mod evident s-au îndepărtat, psihologic, de universul muncii, pentru care nu mai păstrează nici un ataşament sau liant intim, în care nu mai reuşesc să proiecteze un sens. Confundarea economiei cu providenţa trebuie să aibă ceva de spus în privinţa asta.
…Adevărul e că sunt pierduţi. Bogaţi, săraci, nu se mai identifică foarte bine cu lumea în care trăiesc, refuză să-i perceapă jaloanele, obiectivele ori măcar starea de lucruri. E din ce în ce mai dificil să pricepi unde suntem. ‘Economismul’ – cum l-a numit Bruckner – a ocupat, liber, scena, după prăbuşirea ideologiei şi a sferei politicului (spulberate odată cu Zidul). Poate că e prea târziu să nu mai gândeşti totul în termeni de piaţă, finanţe şi ofertă, să cobori economia din sacral, să o repui la locul ei modest. E probabil târziu. Nu ştiu. Ajunge totuşi să observi – îmbătându-te în prealabil: e necesar – că tot ce avem mai puternic în noi, mai intim, nu este de ordinul pieţei şi al mărfii, nu se poate preţui şi tranzacţiona. Acel mic număr de bunuri – intimitate, pasiune, credinţă, emoţie etc. – care nu sunt bunuri contabile, reuşesc să se distrugă imediat ce se gândesc ca atare. Lucrurile cele mai importante sunt şi acum cele la care nu se poate ataşa un preţ. Contradicţie flagrantă, reducând simplu lucrurile. (Greenspan în faţa comisiei senatoriale: ‘Îmi abjur credinţa; credeam într-o conştiinţă a pieţei, care reglează raporturile umane: m-am înşelat’.)
Dar suntem la sfârşitul dorinţei revoluţionare. În sinea noastră nu mai credem că putem răsturna ordinea existentă. Nu cred să existe, sufleteşte, emasculare mai cumplită pentru o societate, pentru un ins. Să ştii că nu mai poţi să schimbi, că asta-i tot ce vei avea în faţă, cu vagi îmbunătăţiri, până la sfârşitul timpurilor!…
Nu: mai rămân totuşi promisiunile de schimbare, sau de catastrofă, ale ştiinţei, pe care le va respecta în cele din urmă. Convingerea mea e că asistăm deja la ieşire. Suntem în pragul a ceva de negândit, şi probabil vom avea destul curaj să coborâm braţele pe lângă corp, ca să primim lovitura în plin.
…Adevărul e că sunt pierduţi. Bogaţi, săraci, nu se mai identifică foarte bine cu lumea în care trăiesc, refuză să-i perceapă jaloanele, obiectivele ori măcar starea de lucruri. E din ce în ce mai dificil să pricepi unde suntem. ‘Economismul’ – cum l-a numit Bruckner – a ocupat, liber, scena, după prăbuşirea ideologiei şi a sferei politicului (spulberate odată cu Zidul). Poate că e prea târziu să nu mai gândeşti totul în termeni de piaţă, finanţe şi ofertă, să cobori economia din sacral, să o repui la locul ei modest. E probabil târziu. Nu ştiu. Ajunge totuşi să observi – îmbătându-te în prealabil: e necesar – că tot ce avem mai puternic în noi, mai intim, nu este de ordinul pieţei şi al mărfii, nu se poate preţui şi tranzacţiona. Acel mic număr de bunuri – intimitate, pasiune, credinţă, emoţie etc. – care nu sunt bunuri contabile, reuşesc să se distrugă imediat ce se gândesc ca atare. Lucrurile cele mai importante sunt şi acum cele la care nu se poate ataşa un preţ. Contradicţie flagrantă, reducând simplu lucrurile. (Greenspan în faţa comisiei senatoriale: ‘Îmi abjur credinţa; credeam într-o conştiinţă a pieţei, care reglează raporturile umane: m-am înşelat’.)
Dar suntem la sfârşitul dorinţei revoluţionare. În sinea noastră nu mai credem că putem răsturna ordinea existentă. Nu cred să existe, sufleteşte, emasculare mai cumplită pentru o societate, pentru un ins. Să ştii că nu mai poţi să schimbi, că asta-i tot ce vei avea în faţă, cu vagi îmbunătăţiri, până la sfârşitul timpurilor!…
Nu: mai rămân totuşi promisiunile de schimbare, sau de catastrofă, ale ştiinţei, pe care le va respecta în cele din urmă. Convingerea mea e că asistăm deja la ieşire. Suntem în pragul a ceva de negândit, şi probabil vom avea destul curaj să coborâm braţele pe lângă corp, ca să primim lovitura în plin.